Vederea păcatelor altora. Vederea păcatelor | Doxologia


Publicat pe 17 ianuarie de maria Să-ti vezi singur propriile păcate este totuna cu a-ti vedea fața fără oglindă. Cum ai putea să o vezi? Este cu neputință, insă pentru cei din jur este un lucru usor. Tu poți să vezi fața altora si ei, de asemenea, pot vedea fața ta.

Această posibilitate, dată în chip proniator, de a vedea chipurile străine si petele de pe ele, ne învată două lucruri: 1. Aici iubirea crestinească si stima reciprocă trebuie să fie puse cu deosebită stăruintă în practică, întrucât fără această posibilitate de a privi la păcatele străine degenerează în două mari păcate: 1. Dacă avem dragoste reciprocă si smerenie sinceră fiecare dintre noi poate să se îndrepte.

Căci atunci când dragostea observă la aproapele nostru un păcat, ea îi ajută cu purtare de grijă delicată să constientizeze si să se curătească de el. vederea păcatelor altora

vederea păcatelor altora

Constientizarea bunei intentii face mai nedureroasă interventia grijii frătesti. Cel mustrat ascultă cu răbdare si smerenie bine intentionatele demascări ale dragostei, simțind că ele îl ajută să se lecuiască.

Asfel în fiorii mândriei, mustrarea cu blândete actionează ca o chinină amară, folositoare ascunsă în dulcele învelis al iubirii frățești.

Hristos, prietenul pacatosilor Hristos S-a aratat in aceasta lume ca prieten al pacatosilor: "N-am venit pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi, ca nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi". Plecand de la aceste cuvinte nu putem sa nu ne intrebam: oare pe Dumnezeu nu-L intereseaza decat o categorie de oameni Duminica Orbului din nastere - Parintele Nicolae Steinhardt Duminica Orbului din nastere - Parintele Nicolae Steinhardt; De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri.

Însă noi de obicei abuzăm de posibilitatea vederii petelor de pe fața celorlalti. În loc să-i ajutăm cu dragoste să se curățească, noi fie că râdem de ei, fie că-i învinuim fără milă, fie că osândim când nu sânt de față. Însă ce se obtine din aceasta? Două mari rele: unul vine asupra noastră a celor ce osăndim, iar celelat asupra celor osânditi. Noi, cei ce osândim, ne încărcăm pe noi însine cu marele păcat al osândirii, iar cei osânditi de noi, de obicei, se înrăiesc; astfel, nu doar că nu pot să se folosească de vederea noastră a păcatului lor, ca vederea la jack russell terriers se curătească, ci îi adaugă noi păcate ale înrăirii, vrajbei, vederea păcatelor altora, si altele asemenea.

Iar posibilitatea dăruită în chip proniator nouă, de vedere a petelor de pe fețe străine se întoarce din pricina neîntelepciunii noastre duhovnicesti în pagubă pentru noi si mare vătămare pentru aceiea pe care fără milă i-am osândit.

vederea pacatelor

Şi, într-adevăr, aşa este! De vederea păcatelor altora osândim noi pe alţii atât de uşor? Pentru că vederea păcatelor altora vedem că noi înşine suntem de osândit. Să ne folosim de o pildă. Există oameni care, cu unele din faptele şi manierele lor, sunt de râs în ochii celor din jur.

vederea păcatelor altora

Ei însă nu realizează lucrul acesta şi îşi batjocoresc cu uşurinţă aproapele. Insă dacă observă situaţia comică în care se află, că îşi bat joc de slăbiciunile altora, de care nici ei nu sunt feriţi, credeţi oare că se vor supăra şi vor deveni orgolioşi, şi vor mai continua să-i ironizeze?

Ei vor tăcea şi vor căuta cu un ceas mai devreme să se îndrepte, ca să nu se facă de râs în faţa celor din jur. Astfel şi un creştin, dacă a reuşit să ia aminte — dar cu adevărat să ia aminte — la întunericul propriei sale păcătoşenii, nu va mai avea nici o dorinţă să osândească starea de păcat a altuia… Dar cum să luăm aminte la păcatele proprii?

Omul păcătos nu este în stare să ajungă singur la adevărata vedere duhovnicească asupră-şi. Chiar propriile vederea păcatelor altora păcate îl împiedică să şi le vadă! Cum se poate una ca asta? Foarte simplu! Păcatul este întuneric. In întuneric nu se observă nimic; ca să vedem lucrurile din jur, avem nevoie de lumina soarelui. Iar ca să ne conştientizăm păcatele, ne este de trebuinţă harul cel dumnezeiesc. Să luăm, de pildă, pe păcătosul cel mândru.

Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu vezi Iac. Insă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. In noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru.

Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile vederea păcatelor altora şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile.

Insă unii vor întreba: oare omul nu vede că greşeşte când se mânie, când osândeşte pe aproapele, când desfrânează, când minte? Aici este problema: că, şi atunci când săvârşeşte aceste păcate vădite, cel deprins să păcătuiască nu le conştientizează ca păcate. El observă că se mânie, însă mânia lui i se pare ceva îndreptăţit, ceva firesc, iar uneori chiar ceva generos. El observă că osândeşte, dar săvârşeşte aceasta fără cea mai mică mustrare de conştiinţă.

Şi chiar se mândreşte cu comportamentul său, socotindu-se a fi un drept care urăşte păcatele.

vederea păcatelor altora

El observă că desfrânează, însă socoteşte aceasta ca ceva firesc şi, dacă nu vederea păcatelor altora luminat duhovniceşte, nu află aici niciun fel de păcat. Minte, însă acest fapt i se pare îndreptăţit întru totul în circumstanţele respective.

Un astfel de om poate să săvârşească orice fel de păcat şi să creadă că nu face nimic rău. Dacă fiecare păcat vederea păcatelor altora întunecă, atunci în permanenţă păcatul săvârşit îngroaşă şi mai mult întunericul din jurul nostru şi din noi. Aşa se ajunge la următorul cerc vicios: păcatul creează întunericul, iar întunericul ascunde de noi păcatele noastre.

Sub acoperişul întunericului, ele nu ne mai par înfiorătoare. De aceea, cel ce nu-şi vede păcatele păcătuieşte cu îndrăzneală. Şi cu cât mai mult păcătuieşte, cu atât mai obişnuit lucru i se pare păcatul în ambianţa acelui întuneric care-l înconjoară.

Obiceiul îi devine aliat în păcat şi apărător înaintea judecăţii propriei conştiinţe, iar întunericul îl linişteşte. Prima păcătuire este simţită ca o înţepătură nevătămătoare, simţământ firesc, pe care însuşi Dumnezeu l-a pus în noi. Dar a doua asemenea păcătuire îi va pricinui conştiinţei noastre o rănire dureroasă. Vederea păcatelor altora va striga, însă noi nu îi vom asculta glasul de a ne înfrâna.

Astfel, prin repetarea păcatelor, ajungem la starea vrednică de plâns de a ne obişnui cu ele şi cu starea de fapt. Toţi greşesc! Şi noi, ca oameni, nu suntem fără de păcat! Păcatul a zămislit întru noi.

  1. Vederea pacatului propriu Vederea păcatelor altora, Vederea lui Dumnezeu Vederea lui Dumnezeu Față de suferința oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare.
  2. Chirurgie cu laser pentru hipermetropie
  3. Înregistrarea viziunii umane
  4. Vederea păcatelor | Doxologia
  5. Tratamentul vederii maculare

Il avem ca pe un permanent tovarăş de drum, însă sfetnicul cel nevăzut ne este diavolul. Cu el ne împărtăşim răutăţile noastre, cu el ne sfătuim cum să ieşim dintr-o asemenea stare de păcat chinuitoare. Iar el, într-adevăr, ne sfătuieşte, însă cum? Cel mai pierzător sfat: cu un nou păcat să ne salvăm din nenorocirea în care ne-a adus primul păcat! De pildă, dacă am furat: în loc să recunoşti şi să te îndrepţi, tu te gândeşti cum să scapi de învinovăţirile împotriva ta.

Formular de căutare

Spune că nu ai furat tu şi acuză pe altul! Ori: ai jignit pe cineva şi el te judecă pentru jignire. Cum să ieşi din necaz şi să închei discuţia? Şi nu vezi cât eşti de slab întru bine şi cât eşti caracteristicile vârstei sale vrednic de plâns, câtă vreme te afli în braţele diavolului… întunericul de iad al păcatului îl conduce pe om până la orbire.

Din această orbire iau naştere jalnica uitare a păcatelor, nesimţirea cea rea şi pierzătoarea tristeţe. Acestea sunt caracteristice stării duhovniceşti a omului care nu se gândeşte la păcatele sale.

A-ţi uita faptele bune este de lăudat şi folositor. Este de vederea păcatelor altora pentru că naşte lipsa de slavă deşartă şi este folositor pentru că la faptele bune se adaugă o nouă virtute — modestia. Aceasta este lipsit de vrednicie, pentru că cel ce-şi uită păcatele sale se crede cineva, când în realitate nu este nimic. Este pierzător, pentru că uitarea conduce către noi păcate, către delăsarea duhovnicească deplină şi de aici — către iad! Este adevărat: uită binele pe care l-ai făcut, spre a nu-l risipi slava deşartă!

Atunci îl vei afla păstrat la Dumnezeu.

La aceasta povăţuieşte şi Psalmistul, care spune: Că fărădelegea mea eu o vederea păcatelor altora şi păcatul meu înaintea mea este pururea Ps. Cu cât mai mult ne uităm păcatele, cu atât mai mult vederea păcatelor altora le ţine minte, spre a ne învinovăţi de ele înaintea judecăţii dumnezeieşti. Mare nenorocire este uitarea păcatelor! Aceasta naşte nesimţirea cea ticăloasă faţă de lucrurile duhovniceşti, indiferenţa faţă de starea noastră veşnică. Ea înceţoşează conştiinţa vederea păcatelor altora ne omoară simţirile morale înnăscute.

Cel ce-şi uită păcatele se obişnuieşte cu ceaţa morală în care se mişcă. Această ceaţă ni se pare chiar plăcută, pentru că astfel cineva poate trece drept un om cumsecade. In experienţa mea duhovnicească am avut triste constatări. Unele femei, venind pentru prima oară la spovedanie şi neluând aminte la starea lor de păcat, adeseori îşi încep spovedania într-un chip foarte straniu şi de neînţeles. Ei, sunt păcătoasă ca toată lumea, însă nu am făcut nimic deosebit!

Insă în timpul spovedaniei se arată că ele vorbesc aşa pentru că s-au afundat în întunericul cel duhovnicesc şi nu îşi cunosc păcătoşenia. La întrebarea: — Dar prunc în pântecele tău ai omorât oare? Ea mi-a cerut-o, însă eu i-am spus că am pierdut-o… Mai târziu, fiind croitoreasă, mi-am însuşit materiale străine. El mi-a fost necredincios şi, ca să mă răzbun, şi eu am călcat acest legământ. Ia adu-ţi aminte! Şi eu am minţit… — Insă atunci de ce spui că nu ai minţit?

Cât este de greu să se risipească ceaţa duhovnicească de la asemenea suflete neştiutoare! Insă slavă Domnului că există pocăinţă şi vederea păcatelor altora Prin spovedanie, vântul adie cu vederea păcatelor altora cel dumnezeiesc şi împrăştie ceaţa.

In razele soarelui dreptăţii care se arată, sufletul vede dintr-odată înfricoşătoarele lui nelegiuiri, se îngrozeşte de sine, omul îşi frânge inima şi începe să plângă.

vederea păcatelor altora

Iar plânsul de pocăinţă spală păcatele. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dăruit pocăinţa, prin care noi luăm aminte la păcatele noastre şi ne curăţim de ele! Insă cine nu se căieşte, acela merge în veşnicie încărcat cu foarte multe păcate, Iară simţământul stării de păcat.

Nesimţirea lui duhovnicească nu îndepărtează greutatea păcatelor sale. Privitor la nesimţirea cea duhovnicească, vederea păcatelor altora auzit următoarea întâmplare uimitoare, desprinsă din realităţile noastre de zi cu zi: în satul Bersin, regiunea Kiustendil, a avut loc cu mulţi ani în urmă un eveniment dureros.

Pândarul satului, Gheorghi Ivanov, om lipsit de sensibilitate şi necunoscător în ale duhului, a văzut odată un cioban că îşi purta turma pe păşunea pe care o păzea şi a început să strige după el.

أنت محظور مؤقتاً

Ciobanul a continuat să înainteze în zona interzisă. Fără să se gândească prea mult, pândarul a pus puşca la ochi şi l-a omorât.

vederea păcatelor altora

Insă nu s-a întâmplat aşa. Chiar a fost dat în judecată. A scăpat doar cu o mică pedeapsă. Dar dumnezeiasca judecată l-a ajuns. Ucigaşul s-a îmbolnăvit greu şi zăcea la pat, însă nici gând să se pocăiască şi să-şi mărturisească uciderea săvârşită.

Account Options

A zăcut ani întregi. In cele din urmă i s-a apropiat sfârşitul. In chinurile de mai înainte de moarte el a spus doar: — De ce sunt pedepsit?