Ce scurta este calea dintre viata si moarte! Cum se poate sa departam viata de moarte si moartea de viata? Intr-o zi, pe cand ma uitam entuziasmat la televizor, pe un program de reality, am primit un telefon de la un domn al carui voce era lamentabila; mi-a dat o veste trista, ii murise mama. Cu o zi inainte, am vizitat-o. Statea ghemuita intr-un fotoliu, in bucatarie. Nu parea prezenta, iar cuvintele mele pareau nesemnificative. Nu puteam decat sa o privesc, sa ma intreb de ce nu era in patul ei, in camera ei. Intr-un loc intunecat, lumanarea i-a fost aprinsa si parca tot ce i-a mai ramas in aceasta lume era un pic de lumina. Televizorul pe care i l-am dat candva exista ca o marturie a vietii, dar ea era inchisa. Am ridicat-o si a inceput sa respire mai bine. S-a trezit, m-am oferit sa o ajut, dar ea a refuzat ori din politete, ori din alte motive. Nu am ascultat-o, i-am dat sa bea apa si am simtit ce sete ii era. Am deschis radioul, muzica linistita reprezenta o particica de viata, iar ea, parca s-a mai inviorat. La un moment dat, baiatul a intrebat-o: “Mama, il stii pe domnul? “. Femeia a zambit si a zis : “Sigur, e domnul doctor Miron! “. Baiatul, surprins, a exclamat: “Nu pot sa cred, ea nu mai recunoaste pe nimeni!”. Dupa 30 de minute, m-am ridicat sa plec si am auzit vocea stinsa a femeii: “La revedere, domnule doctor, va mai astept!”. Am plecat foarte ganditor, intrigat. M-a recunoscut. In plus, baiatul mi-a spus ca mama sa si-a ridicat mana ca sa ma salute, un gest pe care nu l-a mai facut de mult, din lipsa de putere. Gandurile astea m-au determinat sa-l sun pe baiat si sa-i spun: “Nu suntem Dumnezeu, numai El stie cate zile are fiecare de trait, dar noi avem o responsabilitate fata de El, fata de noi si fata de altii, sa dam din iubire, sa sprijinim cu toata forta un om atat de grav bolnav.” Un om bolnav de cancer, dupa ce primeste vestea, are doua posibilitati: sa se lupte, ori sa se retraga. In lupta, bolnavul se sprijina pe familie. Ea este indicatorul principal care poate sa aduca omul dintr-o stare foarte grava la vindecare. Nu este destul sa te prefaci ca dai un ajutor, pentru ca se simte, se vede. Pe parcursul celor 40 de ani de activitate profesionala, m-am confruntat cu “n” cazuri; cand boala a fost mai usoara, dar sustinerea familiala a fost indoielnica, ceea ce a facut ca pe fondul motivatiei slabe a bolnavului, acesta sa cedeze rapid, si cazuri cand familia s-a adunat si s-a hotarat sa-l salveze. Acea lumina care vine din inima persoanelor apropiate vindeca si ajuta sistemul imunitar sa aiba o rezistenta mai mare. Imi amintesc de un caz pe care l-am tratat. Este vorba despre o doamna ce suferea de cancer la san, cu metastaze osoase si pulmonare. Suferinta fizica ii era atat de mare incat lua o fiola de morfina pe ora. Doctorul oncolog mi-a spus ca nu o sa reziste mai mult de o saptamana, dar ea a rezistat doi ani. I-am insuflat curaj si am ajutat-o pe directia instinctului de supravietuire, iar motivatia pentru viata a crescut semnificativ. Din pacate, sotul dansei, ori pentru ca si-a pierdut rabdarea, ori pentru ca n-a vrut sa mai lupte, ori din cauza altor motive numai de el stiute, incet si sistematic, a facut tot posibilul ca sotia sa sa vina din ce in ce mai rar la mine. Am acceptat sa o primesc fara nici un onorariu, cu toate astea, sotul o priva de alimentatie, de ingrijire si de dragoste si toate astea s-au repercutat negativ asupra bolnavei, grabindu-i moartea. Oricat si orice ai face pentru un om, in ideea vindecarii lui, tot la moarte se ajunge, dar, din experienta mea si din cercetarile pe care le-am facut cu privire la psihologia medicala si cancerul, pot sa spun ca aproximativ 66 de procente din cazuri se pot vindeca daca dam importanta factorului numit familie calda. Din pacate, multi dintre noi gandim ca daca omul are cancer, trebuie sa lasam lucrurile asa si sa nu mai luptam. Cineva mi-a spus : “Domnule doctor, poate ca este mai bine ca mama sa moara mai repede, ca sa-mi ramana in minte intr-o forma buna”. Dar asta inseamna ca nu intelege ca viata are si urcusuri si coborasuri. “Forma buna” are nuanta egoista. Sa nu uitam ca aceeasi mama s-a luptat o viata pentru ca sa ofere ce a putut ca baiatul ei sa ajunga acolo unde este. Nu este corect sa parasim caruta cand arde, trebuie sa luptam pentru ea. Sunt si parinti care in viata lor, poate n-au facut ce trebuia pentru copiii lor, fapt pentru care suntem tentati sa ne gandim la reversul medaliei. Este bine, insa, sa oferim o mana de ajutor cu iubire si sa uitam ce a fost… Dumnezeu ne vede si ne rasplateste. Inchei aceste ganduri, cu speranta ca veti reflecta la cat de important este rolul nostru in a oferi ajutor celui care nu mai poate sa stapaneasca lucrurile. Sa-l ajutam cu toata forta iubirii!

Astept intrebarile si sugestiile dumneavoastra pe adresa mea de e-mail.
DR. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinicial cu drept de supervizare
Director Institut Miron-Cabinet de psihologie, Piatra-Neamt,str. M. Eminescu,nr.3,bl D4,sc.B,Ap.37,parter
E-mail:miron@ambra.ro
Tel:0233236146 0724225214
Site:www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro

Tagged with →  
Share →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *